Pasim usor, pe alea ingusta din parcul trist de venirea toamnei.. Linistea ne incalzeste inimile in timp ce sufletele noastre plang la fiecare pas facut pe frunzele moarte si de curand uscate..
“Off.. toamna asta nu a lasat picaturile de lacrimi ale cerului sa-mi umezeasca obrajii uscati de soarele arzator de curand pierdut..” imi spuneam eu incercand sa chem ploaia, pentru ca stiu ca toamna cerul nu plange de tristete, ci de bucuria de a se scalda in apa limpede.
Timpul trece pierdut pe langa noi, ca o adiere puternica de vant.. un fior ma surprinde neplacut si ma face sa-mi fie teama de tot ce avea sa urmeze.
Alung teama strangandu-l tare de mana, pentru ca stiu ca atunci cand il tin de mana nimic rau nu ar putea sa se intample..
Si totusi.. intr-o clipa norii au luat-o razna, lumina parca a disparut, m-am agatat puternic de mana lui si lacrimile cerului au inceput a curge necontenit peste noi..
El, a inceput sa alerge, ma tragea cu putere, l-am oprit.. am privit cerul, i-am zambit, am imbratisat ploaia si-am lasat ca buzele noastre sa se atinga la de tare cum picaturile de ploaie atingeau asfaltul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu