Nu stiu in ce moment m-am
indragostit cu totul de ea, stiu doar ca iubeam ochii ei ( desi nu reuseam sa
deslusesc daca erau verzi sau albastri sau caprui sau tot acest amestesc de
culori.) ce ii surprindeam privindu-mi lung si clipind des, iar genele ei
pareau aripi, adoram privirea ei, uneori plina de intelesuri pe care mi le
imaginam si le interpretam dupa bunul meu plac.
Eram
acolo, seara de seara, in coltul de unde o priveam perfect, fara ca ea sau
oricine altcineva sa banuiasca prezenta mea doar de dragul ei.
M-am
temut sa ma apropi sau sa ii vorbesc. Putinele dati in care ne vorbeam erau
vorbe uzuale in care eu foloseam raspunsuri simple de teama de a nu fi luat in
ras.
Am
descoperit-o intr-o noapte singura, trista, din nou plina de mister, mai frumoasa
decat o vazusem pana atunci, poate cea mai frumoasa femeie care-mi statea
vrodata in fata, mi-a inmuiat inima si nu mi-am mai putut lua ochii de la ea.
M-am
apropiat din ce in ce mai mult de locul in care statea inghesuita, iar ea s-a
sprijinit usor de bratul meu, strangandu-l cu putere, inima mea isi dublase
ritmul de bataie, mintea ma intreba daca ea ma observase intr-un final sau doar
pentru ca aflam langa ea am devenit folositor. M-am bucurat, chiar daca ma
folosea, asta insemna ca deveneam util si ma schimbam in cohii ei.
Bausem
cateva pahare de vin, iar curajul era de partea mea, i-am oferit ambele brate,
i-am cupins talia cu ele cat de strans am putut, pentru a ma asigura ca nu se
va putea desprinde de mine si ca nu e
doar imaginatia mea, iar ea era chiar acolo, lipita bine de pieptul meu.
Am
ramas asa, lipiti pentru urmatoarele doua ore. Mi-am lipit obrazul de al ei,
i-am simtit parfumul fin, as fi ramas asa o vesnicie.
Din
cand in cand imi punea cate o intrebare in legatura cu cei din jurul nostru,
intrebari la care raspundeam doar dand din cap fie afirmativ fie negative.
Am
condus-o in noaptea aia pentru prima data acasa, drumul nu era lung, dar nici
scurt, era totusi ger, iar draga de ea tremura, incolacita de bratul meu. I-am
luat mana aproape inghetata, am pus-o impreuna cu a mea in buzunarul meu si am
strans-o cu putere. As fi vrut sa drumul sa nu se termine. Intre noi se
asternuse de mult tacerea, iar mie imi era teama sa incep vreun subiect, desi
in mintea mea se plimbau cu zecile. M-a cuprins tristetea cand drumul s-a
sfarsit, i-am dat drumul la mana, m-am
apropiat de ea, i-am impins parul dupa ureche, iar ea mi-a urat noapte buna, am
ezitat, am facut un pas inapoi, ea s-a departat usor facand pasi mici cu
spatele, am facut un pas in fata, apoi unul inapoi, apoi unul in fata, vroiam
sa o opresc, sa nu plece, sa-mi lipesc buzele de ale ei, dar curajul mi s-a
stins si am privit-o cum se indeparteaza, lasandu-ma in fata portii.
Am
plecat cu inima indoiata de lipsa curajului meu si de ceea ce avea sa se
intample in ziua urmatoare, un lucru imi era cat se poate de cert : O iubeam !
In seara aia mai mult ca niciodata.
Au trecut cateva saptamani din
aceea seara, tind sa cred ca nu ii sunt indiferent, dar de atunci si pana acum
curajul m-a parasit cu totul de a mai incerca sa ma apropi mai mult de cateva
cuvinte aruncate, poate fara rost.
Recunosc, o iubesc tare, dar
ochii ei plini de mister ma tin departe. Orice miscare de-a ei impune respect,
e femeie din cap pana in picioare. Visez la ea si ma trezesc zi de zi cu
speranta ca azi va fi ceva mai mult decat neevitabilul “Buna, ce faci?”.
